Invitata interviului meu de azi s-a nascut intr-o familie unde pictura era o preocupare fireasca, fie la nivel de pasiune fie la nivel de profesie: bunicul patern, Traian Savopol ( numit de critica de specialitate ”Pictorul iernilor bucurestene”) si fratele lui, Nicolae Savopol, unul medic veterinar militar iar celalalt comandant in marina, au pictat si expus intre 1923-1980. Apoi, veri din partea tatalui dar si a mamei, intregesc acest tablou al legaturii cu domeniul picturii pe care Daiana a descoperit-o intr-un sens mai profund, la varsta maturitatii.
Am cunoscut-o pe Daiana cu ocazia taberei de pictura din Maramures, in 2011, ea urmand in acea perioada cursurile de pictura ale Scolii Populare de Arta din Bucuresti, imbinand pasiunea cu ocupatia ei, cea de editor. Generoasa si pasionala cum o stiu, ii multumesc pentru timpul dedicat acestui interviu inspirat de determinarea cu care isi urmareste dezvoltarea artistico-plastica, bucurandu-se in schimb de placerile drumului parcurs, asa cum mi-a marturisit.
- Daiana, pentru inceput te rog sa-mi zici de cand pictezi si care e prima ta amintire legata de pictura&desen?
D: Prima amintire legată de desen… cred că aveam 14 ani, eram în salină la Slănic Prahova, făceam tratament pentru astm, și plictisindu-mă in atâtea ore am inceput să desenez ce vedeam în jur: băbuțele care stăteau la mese și croșetau, copiii care se jucau… Țin minte că mama m-a lăudat, mi-a zis că am prins mișcarea și am fost foarte mândră. 🙂 Revenind la esența întrebării, am inceput să “pictez” prin 2008, cu scop terapeutic oarecum. Fiind într-o depresie, am primit de la unchii mei un șevalet mic, de masă , pânze și culori și multe indicații, desigur. 🙂 Depresia s-a transformat rapid în enervare când am văzut că nu eram în stare să redau ceea ce voiam. Am pictat numai flori, fără să mai încerc desenul, bucurandu-mă de culoare. Dar iritarea că nu îmi ieșea ceea ce voiam, persista, așa că m-am gândit cum să învăț ceea ce nu știam. Depresia fusese de mult uitată și m-am înscris la Școala de Artă.
- Stiu ca ai facut si Scoala populara de arte si UNARTE –sectia Pictura iar printre altele, atunci cand timpul ti-a permis, ai venit si in Tabara de pictura Hobby Art. Spune-mi te rog ce cauti, daca ai gasit acel ceva si care este modalitatea de exprimare artistica care te implineste cel mai mult si de ce?
D: Grea întrebare. Oare găsim vreodată ce căutăm, iar dacă da, suntem conștienți că am găsit?
Am început prin a căuta să mă pot exprima, să pot să scot la “lumină” frumosul sau teama, bucuria sau dorul, lucrurile din interior pe care nu știam să le “vorbesc”, culoarea ținând loc de desen, inițial. Când nu mi-a ajuns puterea de exprimare am mers mai departe, căutând “învățătură”. Școala de artă era pasul logic, apoi am descoperit taberele Hobby Art și un Tudor Frâncu plin de răbdare și dorință de a ne învăța, un Tudor pe care l-am chinuit cu zeci și zeci de întrebări și de la care am înțeles importanța desenului. Și pe cât învățam, pe atât simțeam nevoia să știu mai mult ca să pot reda mai mult. Dacă aș fi fost o fire studioasă și conștiincioasă, m-aș fi oprit aici, dar eu nu lucram suficient în timpul liber și evident că nu evoluam suficient de repede. Așa că am ajuns și la UNArte, secția pictură. În esență, caut același lucru – puterea de a exprima ce simt. Sigur că am descoperit noi posibilități în ce privește exprimarea, dar suntem vreodată mulțumiți? 🙂
Modalitatea de exprimare… mă simt foarte bine și când folosesc culorile acrilice pe o pânză sau un carton și când fac colaje și când lucrez în lemn sau lut. Cred că te simți bine cu orice metodă de lucru atunci când aceasta te ajută să-ti aduci la viață ideea. Poate sună cam plicticos sau pretențios ce spun. Am să încerc altfel: îmi place al naibii de mult să fac să explodeze culorile pe pânză. Colajul mă ajută când o iau puțin razna, spre trăsnăi ( a se citi: conceptual de către academisti), iar când modelez lutul mi se pare că pot stăpâni lumea, sau măcar pot încerca. Iar lemnul este cald si-mi vorbește și mă face să râd de bucurie când forma dorită îmi iese din mâini. Dar aici sunt încă la început.
- Am fost uimita de idee si am dorit sa aflu mai multe despre lucrarea ta de licenta din vara trecuta. Stiu ca are o dimensiune impresionanta fiind formata din multe piese si are un subiect mai delicat. Cum ti-a venit ideea, ce poveste are lucrarea ta?
D: Aici, chiar e o poveste. O poveste despre neputințe si dorința de a le depăși, despre curajul de a-ti asuma ceea ce faci și de a avea curajul să faci! Este o lucrare modulară, ce a ocupat un perete de 6 m/4 m, compusă din 24 de pânze pictate de 100/70cm și cam 300 de crochiuri – format A3 și A4.
Lucrarea de numește “ Stare Nudă” și mai mult ca sigur va șoca ceva persoane, mai ales că fără o explicație lumea se va opri la a observa formele desenate și atât. Înainte să mă lansez în explicații vreau să vă spun că în Facultatea de Arte Plastice, nuditatea în lucrări nu e ocolită, ba chiar e căutată, modelele pozându-ne nud, tocmai pt a învăța forma corpului omenesc. Dar de aici, până la a te reprezenta pe tine nud este un pas greu de făcut, mai ales la o vârstă mai înaintată și având un corp ce nu se încadrează în standardele actuale de normalitate. Ideea lucrării a fost complementaritatea masculin – feminin în epoca contemporană, cu toate problemele acestei legături, cu dorinți, temeri, scăderea masculinității, creșterea agresivă a feminismului, încercări de a găsi perechea, acea persoana care să te completeze natural pe multiple planuri, cu nevoia de tandrețe, dragoste, suport, încredere și protecție pe care fiecare dintre parteneri le resimte etc… După câteva luni de lucru și de documentare am înțeles că eu nu pot aborda decât stările feminine și numai prin raportare la propriile stări, în timp ce latura masculină nu o puteam “descifra”, căci cine poate spune că înțelege cum gândește, simte și acționează o persoană de alt sex?!! Și atunci latura feminină a căpătat un caracter auto-referential, iar abordarea masculinului l-am făcut printr-o paralelă cu masculii păsărilor, cu ritualurile de împerechere ale păsărilor, mai exact, unde masculii sunt viu colorati și gălăgioși încercând să atragă o femelă cenușie și aproape invizibilă pe lângă seducătorii masculi. Pentru pânzele ce reprezentau masculinul în lucrare am ales ca simbol falusul și un model geometric cu o anumită simbolistică atât în ceea ce privește formele geometrice cât și numerele implicate. Acest desen l-am colorat diferit în fiecare planșa, păstrând identic desenul, pentru a sugera varietatea mare de firi si manifestări, dar și faptul că femeia poate vedea doar exteriorul. Partea feminină am realizat-o printr-o multitudine de nuduri, schițate sumar, în linii aspre, fără a căuta să înfrumusețez realitatea, ba chiar accentuând “defectele” și prezentând tot felul de stări, de la rușine și teama, la bucurie, sfidare, lascivitate sau stare glumeață.
Daiana Savopol si lucrarea ei de licenta la UNARTE – Stare nuda
- Am retinut ca esti amabila sa trimiti lucrarea pentru cine doreste s-o parcurga. Deci, daca sunt persoane interesate sa descifreze subiectul ales de Daiana, puteti lasa un comentariu la sfarsitul articolului. Daiana, studiind pictura simti ca ti s-a simplificat sau complicat ‘’interiorul’’?
D: Nimic nu se simplifică! 🙂 Fiecare lucru aflat aduce cu el mai multe întrebări. Și implicit, căutări.
- La ce ar trebui sa fim atenti in momentul in care ne cautam stilul personal in pictura?
D: Aici nu as vrea să supăr pe nimeni. Și eu am pornit la drum încercând să-mi găsesc stilul. Până când profesorul mi-a spus să las prostiile și să mă bucur de drum. Cred că nu trebuie să ne căutăm stilul. Lucrând, mult, încercând și una si alta, pictând realist, apoi abstract, imitându-l pe Mondrian sau Van Gogh, trecând prin colaj și adosari de obiecte descoperim sigur, la un moment dat, ce ni se potrivește, în ce ne exprimăm mai bine, ce ne împlinește și stilul apare fără să ne dăm seama.
- Acum urmezi masterul la sectia Sculptura tot la UNARTE. Cum ai resimtit trecerea de la spatial bidimensional la cel tridimensional? Si cum de a venit acest pas?
D: Pasul l-am făcut făcut fără să îmi dau seama aproape, dar terenul a fost pregătit de profesorul meu, Alexandru Rădvan, care în cei trei ani ne-a trecut prin tot felul de tehnici, încurajându-l pe fiecare să zăbovească acolo unde simțea că se exprimă mai bine, ghidându-ne prin tehnica respectivă, trimițându-ne să studiem diverși artiști ce abordaseră un stil apropiat celui pe care îl experimentam și în general, forțându-ne să ne găsim singuri răspunsurile la întrebări, el doar completându-ne când veneam cu răspunsul.
- Care este responsabilitatea unui artist plastic? Sa redea vizibilul sau sa faca vizibil ceea ce este dincolo de forma si materie? Cum te pozitionezi in ceea ce priveste exprimarea artistica: artistul subiectiv (care filtreaza realitatea prin filtrul emotiilor si trairilor personale ) sau artistul observator, obiectiv ( care reda detasat,distant, critic vazutul si nevazutul)?
D: Aici, fiecare are o altă părere. A mea este că încerc să fac vizibil ceva de dincolo de formă, păstrând totuși forma, dar nu în manieră realistă, fotografică. Nu mă interesează atât suprafata, cât adâncul. Pot fi alții care preferă să redea obiectiv și detașat ceea ce văd. Cât despre a reda nevăzutul, detașat, ca un observator nu cred că este posibil. Fiecare avem interpretarea proprie a “nevazutului”.
Sincer, cred că suntem cu toții subiectivi. Chiar și cei care se vor observatori, tot adaugă o mică notă personală. La mine este clar că totul este trecut prin filtrul emoțiilor și modificat conform trăirilor mele. Cât despre responsabilitatea artistului de a reda fidel vizibilul, cred că aceasta a încetat în momentul apariției aparatului fotografic.
- Ai simtit vreo scindare a personalitatii artistice in momentul trecerii la sculptura? Te-a influentat trecerea la sculptura in picturile tale ulterioare? Daca da, cum?
D: Nu. Nici o scindare. O completare mai degrabă. Oricum, toate sculpturile le pictez. 🙂
- La ce intrebari ai gasit raspunsuri in calatoria ta in arta plastica?
D: Întrebări, răspunsuri… nu e același lucru? 🙂 Fiecare întrebare căreia îi cauți rădăcinile îți aduce și mai multe întrebări. Dar îți aduce și cunoaștere. Cred că arta nu are răspunsuri, nu răspunsuri tranșante, matematice. Are, în schimb, puterea să te transforme, să devii una cu drumul și să fii fericit că ești pe acest drum. Da, cred că Drumul, în sine, este marele Dar care ni s-a făcut.
Un adevăr totuși, chiar dacă sună că o platitudine, tot am să spun. Arta îți cere timp, tot timpul tău dacă vrei să o faci la nivel înalt; să lucrezi și să studiezi, căci fără referințe e mai greu să găsești cea mai bună exprimare a ideii pe care încerci să o aduci la viață.
- Ai avut multi profesori in diversele conjuncturi cautate de studiu al picturii- a acestui domeniu care te preocupa in perioada ultimilor 6 ani, sa zicem. Spune-mi te rog cat de important este profesorul care te indruma pentru a te stimula, provoca sa evoluezi si care sunt calitatile ideale pe care le doresti la un astfel de profesor?
D: Cât de important?!!! Ohoooo ! Foarte! Un profesor neinteresat de ceea ce face te poate determina să crezi că nu esti in stare de mare lucru si să renunți definitiv. Sau să te facă să nu iți mai placă pictura. Noroc că exista și acel tip de profesor care te inspiră, te scutură din “comodul” în care te complaceai. Care te face să te îndrăgostești de pictură, de culoare, de desen, care are răbdarea să facă pașii alături de tine și te susține când te poticnești! Care te critică, dar îți deschide ușa spre lumea magică în care tu poți să devii cel care speri să devii. Eu am avut marele noroc să întâlnesc acest ultim tip de profesor și nu doar o dată!
- Cand si cat pictezi? Ai nevoie de o anumita stare sa pictezi, pictezi dupa un program prestabilit sau doar cand ai chef?
D: Clar ai nevoie de o anumită stare că să pictezi, dar cum ne spunea un profesor: “muza vine, dar dacă tu nu ești la șevalet când ea vine, ai pierdut-o!” Am să ocolesc partea a doua a întrebării și am să vă spun că trebuie să lucrați zilnic, altfel avansezi mult mai încet. Desigur, sunt și momente când îți iei pur și simplu, liber… ai nevoie de o rupere de ritm, de o pauză ca ideile să ți se clarifice.
- Planuri privind pictura sau sculptura? Unde te vezi peste 10 ani in relatia ta cu pictura sau sculptura? Sau ce planuri pe termen lung ai vis a vis de pictura/sculptura?
D: Încă am atât de multe de aflat încât nu mă gândesc unde pot ajunge în viitor. Mă bucur de drumul către acolo. Desigur, diverse idei de lucrări viitoare îți vin tot timpul. Le notezi într-un carnețel și aștepți să le vină rândul….
- Care anume e muza ta de inspirație și de unde ai adunat așa de mult curaj să o aduci la suprafață?
D: Pfffeeiiii….vorba lui Tudor! ( n.r. Tudor Francu – artist plastic, instructorul artistic al Taberei de pictura Hobby Art) 🙂 Greu! Inspirația e o doamnă capricioasă. Hai să zicem că mă gândesc la un subiect. Mă apuc, lucrez și nu îmi place. Caut să văd cum au rezolvat alți artiști o problemă asemănătoare. Nu mă inspiră nici aici nimic, atunci lucrez prin tatonări. Fac ceva, văd dacă exprimă ce simt eu că trebuie și în funcție de asta merg mai departe sau schimb complet abordarea. Ca să dau un exemplu concret: să zicem că un peisaj mă “bantuie”. Îl desenez întâi. Și îmi dau seama dacă merg mai departe sau mă opresc la un desen. Dacă tot mai vreau să îl fac, încep să pictez. Poate iese și mă liniștesc, dar poate tot simt că nu e ceea ce voiam. Atunci încerc altă abordare. Îl duc spre abstract, sau spre geometrizare, îi schimb complet culorile sau îl lucrez monocrom. Pot să adosez un obiect sau să îl fac în tehnică mixtă – pictură, colaj, poate adaug ceva elemente din sârmă etc… Voi simțiți când ceea ce a apărut pe pânză vă aduce liniștea sau nu și atunci e clar că trebuie să reluați. Nu știu ce să zic despre curaj. Curajul îți trebuie când subiectul ales e delicat, când exprimi o idee care știi că va creea reacții nu întotdeauna plăcute, când înfrunți prejudecăți și încalci tipare. Da, ai nevoie de curaj ca să iei hotărârea să faci acel lucru care va isca murmure. Dar odată hotărârea luată, lucrul curge lin și îți mai apar doar probleme de ordin tehnic.Si deși știu că am să întristez multă lume, am să adaug în încheiere un lucru în care cred cu tărie. – Nu ocoliți desenul ! Este foarte important! Și frumos! Și aveți un instructor la Hobby Art – Tudor, evident, care este și un excelent desenator! Chinuiți-l !
- Si o ultima intrebare: Daiana, stiu ca tu ai un anume dar si in domeniul scrisului. Ce relatie ai cu scrisul? Scrisul si pictura iti ofera aceleasi satisfactii expresive sau sunt complementare pentru tine?
D: Nu știu dacă am un dar; adevărul e că mă exprim mult mai ușor în scris decât prin viu grai, dar asta poate însemna că sunt un orator mizerabil și un scriitor mediocru. 🙂
Nu, nu mai prea scriu.
Am stat să „cuget” mult la partea întrebării cu complementaritatea. Nu cred că sunt exact aceleași satisfacții expresive, cum frumos le-ai denumit. Nu spun nici că nu s-ar putea ajunge la așa ceva. Mie, deocamdată, îmi e mai ușor să-mi pun sentimentele în ceva scris, sau de fapt, cred că transmit mai clar ce simt prin scris, decât prin pictură. Dar asta pentru că nu am reușit, încă, să redau prin formă și culoare – trăiri și gânduri. Nu atât de clar pentru ceilalți. Sau poate nici nu trebuie. Tu te exprimi și unii simt emoția. Poate nu aceeași cu a ta, dar simt. Cred că te adresezi acelor, puțini, care rezonează cu tine. Scrisul este mai clar, pentru un „public” mai larg. Da, cred că sunt diferite…. Deși nu foarte. 🙂
Mai întreabă-mă o dată peste câțiva ani. S-ar putea să fiu mai lămurită. 🙂
-
- Multumesc, Daiana, ca ti-ai facut timp sa raspunzi la intrebarile noastre si ne-ai dat o mana de ajutor sa mai intelegem cate ceva din potentialul creativ si de bucurie al nostru ca oameni ! Si bafta la master ! Si sa gasesti mereu inspiratia pe care o astepti!
Cateva din lucrarile Daianei, mai jos in galeria foto:
Această prezentare necesită JavaScript.
…………
a consemnat Simona Polhac
Multumesc comunitatii Taberei de pictura Hobby Art pentru sugestiile date pentru realizarea interviului!
Tabara de pictura Hobby Art 